Eminescu

Cartea e constituită de un lung poem ce omagiază personalitatea poetului național, în maniera pseudopastișei. Este o carte semnificativă, cu totul singulară în intenție și realizare.
Textul evocă temele, prozodia, viziunea, stilul eminescian, recurgând chiar la acestea și topindu-le într-un discurs liric fluent, amplu, când grav, când exuberant: „Energiile solemne, tot izbindu-se de mal/Își încearcă trecătorul echilibru muzical,/Formele voinței noastre cer explozii pe măsură/Când de sub retină jarul contemplării ni se fură,/Arborele categoric duce frunzele cu sine/Printr-un continent de aburi răsucit pe serpentine”. Pagină după pagină, poemul e un adevărat tur de forță: „O secundă cât o viață de ardoare și avânturi/Zguduie aceste pânze peste ape și pământuri,/Se adaugă-n papirus și se încrustează-n vreme/Clipa facerii sau clipa izbucnirilor supreme,/Prețioasele pustiuri zornăind pe scări marine/Numai apă, numai pietre scufundându-se în sine”.